Eu care aveam în grijă sera, Iubitor de copaci şi de...

Eu care aveam în grijă sera,

Iubitor de copaci şi de flori,

Am privit adesea, în viaţă fiind, ulmul umbros,

Măsurându-i cu ochii coroana generoasă

Şi ascultând voioşia frunzelor

Care, cu tremur, se strigau unele de altele

În tandre şoapte eoliene.

Rădăcinile îi crescuseră atât de larg şi de adânc

Încât solul dealului nu-i putea refuza nimic

Din comorilor sale, îmbogăţite de ploi

Şi încălzite de soare;

Dimpotrivă, le ceda cu totul rădăcinilor viguroase,

De unde, în vârtej, erau atrase către trunchi

Şi apoi de ramuri, intrând în frunze,

Pentru ca de acolo briza să prindă viaţă şi să cânte.

Acum eu, locuitor în pământ, pot să văd

Că ramurile unui copac

Nu sunt mai mari decât rădăcinile sale.

Şi atunci, cum sufletul unui om

Să fie mai mare decât viaţa pe care a trăit-o?