Basme Romania: Basm Zana zanelor: A fost odata ca niciodata ca daca nu...

Basm

Zana zanelor:

A fost odata ca niciodata ca daca nu ar fi fost nu s-ar fi povestit.

A fost odata un imparat mare si puternic, si el avea trei feciori. Facandu-se mari, imparatul se gandi fel si chipuri cum sa faca sa-si insoare copiii ca sa fie fericiti. Într­o noapte, nu stiu ce visa imparatul, ca a doua zi, de manecate, isi chema copiii si se urca cu dansii in palimarul unui turn ce avea in gradina. Porunci sa-si ia fiecare arcul si cate o sageata.

- Trageti, copii, cu arcul, le zise imparatul, si unde va cadea sageata fiecaruia, acolo ii va fi norocul.

Copiii se supusera fara a carti catusi de putin, caci ei erau incredintati ca tatal lor stia ce spune. Trasera, deci, si sageata celui mai mare din fii se infipse in casa unui imparat vecin; a celui de al doilea se infipse in casa unui boier mare d-ai imparatului; iara sageata celui mai mic se urca in naltul cerului. Li se strambasera gaturile uitandu-se dupa dansa, si p-aci, p-aci, era sa o piarza din ochi. Cand, o vazura coborandu-se si se infipse intr-un copaci nalt dintr-o padure mare.

Se duse fiul cel mare, isi lua sotie pe fata imparatului vecin, si se intoarse cu dansa la tatal sau.

Se duse si cel mijlociu si se intoarse si el cu o sotioara mandra si frumoasa.

Se duse si cel mic. Cutreiera lumea pana ce ajunse la padurea cea mare unde se lasase sageata lui. Bajbai el si orbacai p-acolo prin bunget, pana ce dete de copaciul in care se infipsese si sageata lui. Acest copaci era nalt si gros si batran, de cand urzise Dumnezeu pamantul. Se incovriga el de dansul, si se urca pana ce ajunse de se agata de o ramura. Si din ramura in ramura, cand atarnat cu mainile, cand cu picioarele incrucisate si inclestate, ajunse pana in varf. Acolo puse mana si-si lua sageata. Se dete jos cu sufletul plin de obida si de mahnire, socotind ca este sec de noroc, caci, se gandea el, ca ce era sa gaseasca in acel copaci?

Nu-i fu destul ca nu-si aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul ca facuse atata cale in desert, se mai pomeni, cand vru sa plece de langa copaci, ca se agata de spinarea lui o bufnita. Hat in sus, hat in jos, bufnita sa se duca din spinarea lui, ba. Îl inhatase, dracoaica, cu ghiarele, ca o gaita spurcata, si nu-l slabea nici cat ai da in cremene.

Mai se suci, mai se invarti sa scape de pacoste, si nu fu nici un chip. Daca vazu si vazu, se hotari si el a se duce acasa cu saxanaua in spinare si o lua la drum. În cale, baga de seama ca alte sase bufnite se tineau dupa dansul. Merse el, biet, cu alaiul dupa dansul, si potrivi ca sa ajunga acasa noaptea, spre a nu se face de rasul dracilor de copii.

Cum intra in camara unde locuia dansul in palaturile tatane-sau, cele sase bufnite se asezara caresi pe unde; iar cea d-a saptea bufnita, care se inclestase de spinarea lui, se aseza in pat.

Mai statu, bietul flacau, se mai socoti, se mai gandi, mai planui, si in cele din urma gasi cu cale sa le lase in pace, sa vaza unde are sa iasa aceasta intamplare. Mai cu se

“Basme Romania”

Trimite prietenilor tăi  |  Adaugă la favorite