Basme Romania: Basm Spaima zmeilor: A fost odata ce-au fost; a fost un...

Basm

Spaima zmeilor:

A fost odata ce-au fost; a fost un om si-o femeie, barbat si muiere, oameni de treaba, el bun si ea cuminte, incat li se dusese vestea ca traiesc bine si toti se bucurau cand treceau pe la casa lor. Niciodata el nu zicea ba cand ea zicea da, dar nici ea nu iesea din voile lui, si de aceea era liniste la casa lor si toate le ieseau bine si cu spor.

Aveau insa si oamenii acestia o mare si nesecata mahnire-n su- fletele lor: nu le facuse Dumnezeu parte de copii, si fara de copii viata, mai ales cea buna, n-are nici un rost. Sa fi avut fie macar numai unul, ca sa aiba de cine sa poarte grija si cu ce-si bate capul, caci asa numai ei amandoi isi nadeau zilele in sec si nu se alegeau cu nimic din ele.

Dadeau dar slujbe pe la toate bisericile, miluiau toti saracii si toate vaduvele si se rugau in toate zilele lui Dumnezeu: "Da-ne, Doamne, si noua un copil, unul singur, cat de mic, numai copil sa fie!"

Dumnezeu insa nu se opreste la vorbele omului, ci-i vede si gan- durile ascunse.

— Mai Petre, ii zise dar intr-una din zile lui Sf. Petre. Oamenii acestia sunt adevarata pacoste pe capul meu. Mi s-a inacrit cu ei!

— De ce, sfinte Doamne? intreba portarul raiului.
— Nu vezi, raspunse Tatal Ceresc, ca sunt nesatiosi?! Tot le-am dat, si nu se mai multumesc. Sanatate au, randuiala, pace si buna intelegere la casa lor au, cu toata lumea se naravesc, iar acum le mai trebuie si copii.

— Da-le, Doamne, ca sa scapi de ei, grai Sf. Petre, care pune tot- deauna cate o vorba buna pentru muritorii ce vin cu vreo rugaciune la tronul ceresc, caci, de! tot muritor a fost si el odata si stia ce sunt nevoile omenesti.

— Pacat ca stai de-atat timp la poarta raiului! intampina Dumnezeu. Tocmai daca le dau nu mai scap, caci gandul lor cu unul se incepe, iar dupa el urmeaza ceilalti. Cand are apoi omul copii, putine mai cere pentru sine, dar nu mai sfarseste cerand cate de toate pentru ei.

— Miluieste-i, Doamne, starui iar Petrea, ca din plin dai, si ori- sicat vei fi dand, nu ti se istovesc comorile.

Asa vorba i-a placut lui Dumnezeu. S-a revarsat dar indurarea Domnului asupra celor doi oameni si a-nceput muierea sa aiba copii, — curat ca-n poveste, — pasul si copilul, incat li s-a umplut deodata casa de copii.

Si toti erau marunti, care de care mai mic decat cellalt, mai sfre- delus, mai guraliv, mai dracos si — asta sa nu uitam — mai mancacios si mai hapsan.

— Aoleo! zise femeia, care se balabanea cu ei. Astia-mi scot sufle- tul si-mi mananca si urechile. Cine m-a pus sa ma tot milogesc?! Se vede ca Dumnezeu m-a inteles anapoda si mi-a dat pentru fiecare milogeala cate unul.

Omul insa statea si nu se mai satura sa se uite la ei, c-asa-i placeau lui, neastamparati, harjoneti si mancaciosi — adevarati prichindei.

— Sari, omule, ii zise-n cele din urma femeia. Nu sta gura cascata! Nu vezi ca azi-maine n-o sa-ti mai ramaie nici cenusa-n vatra?!

— Lasa, ca da Dumnezeu! raspunse el. Ca doara nu ai tai sunt, ci ai

“Basme Romania”

Trimite prietenilor tăi  |  Adaugă la favorite