Basme Romania: Basm Poveste: O, povesti, povesti... lumea toata este o...

Basm

Poveste:

O, povesti, povesti... lumea toata este o poveste, caci ce-a fost odata ca niciodata o fi fost ca si astazi, si ce este astazi va fi odata ca niciodata.

Cate focuri, cate lumanari si cate vapaite n-ai ars, poveste, si toate s-au stins, si multe se vor aprinde ca sa se stinga iarasi, numai tu, poveste, nu te vei stinge decat cu cel din urma om... si numai ala va sti bine ca lumea asta a fost o lunga si aceeasi poveste.

A fost odata un imparat. Împaratul avea o nevasta. Amandoi aveau o fata. Împarateasa isi iubea fata ca luminile ochilor, dar imparatul se prapadea dupa ea.

Împaratul, batran, batran, de cate ori o lua pe genunchi, zicea:
— Tu mi-ai deschis pleoapele, ca, p-aci-p-aci, era sa le inchid de veci, fata tatei!

Iar peste capul fetei cu cosite de aur cadea barba lui alba ca niste suvoaie de apa. Si fata, despicand in doua barba mai lunga ca ea, scotea capul, ca prin gura camasii, si zicea razand:

— Bau, tata... Si imparatul plangea de bucurie, si lacrimile alunecau de-a lungul barbii pana la sfarcuri, si de-acolo picurau, ca din niste festile, pe genunchii goi ai domnitei.

Iar imparateasa avea haz, caci incepea si ea, adunandu-si lacrimile in pumni, si-l certa ca prea plange ca o muiere de fiece si orisicand.

Si incepeau:
— Ba iar ai plans.
— Ba n-am plans.
— Ba te-am vazut eu.
— Si eu te-am vazut pe tine.
— Ba eu am ras.
— Si eu am ras. Iar domnita, mica-mica, dar cu ochii in zece, ii da de gol pe amandoi:

— Tata a plans ca m-a usturat pe genunchi, si mama a plans ca are ochii rosii.

Acum nu mai aveau ce zice si incepeau sa rada, mormaind, ca sa nu se auda unul pe altul.

— Ce natang (sau ce natanga), de azi inainte nu mai plang, ca plansul nu e de-a buna...

Asa au petrecut ei multi ani, pana cand domnita a inceput a nu mai fi mica si barba imparatului de pana la brau i-a trecut peste genunchi.

Si doua lucruri necajeau pe imparat: ca nu-l mai rabdau puterile sa-si joace copila pe genunchi s-apoi ca prea se facuse frumoasa din cale-afara.

— Unde sa-i gasesc eu potriva, zicea imparatul toata ziulica, dand cu toiagul de colo-colo o pietricica pe care casuna in nestire.

Si doua lucruri necajeau pe imparateasa: ca n-o mai ajungeau mainile pan' la sfarsitul parului cand isi pieptana fata s-apoi... or tine-o zilele sa vada un nepot si o nepoata, frumosi ca domnita ei?

De se intalneau, ea cu el, fiecare cu focul lui, se intelegeau din ochi, desi abia se mai vedeau, si cu glas uscat se luau iute la harta, parc-ar fi fost necajiti unul pe altul.

— Ei, ce mai ai si astazi?
— Maria-ta ce ai?
— Ce sa am, ale pustii de batraneti. Nu ma mai tin genunchii ca sa-mi joc copila. Ce n-as da sa-mi mai faca bau prin barba!

— Da' eu, maria-ta, trebuie sa ma sui pe-un scaun ca sa-i ajung cu pieptenele in crestet, s-apoi sa ma gramadesc broasca la pamant ca sa dau de carliontii de la sfarcul pletelor.

— Ia vezi, nu glumi, sa nu-i rupi parul, ca te-ai topiiiit!
— Batranetile, maria-ta

“Basme Romania”

Trimite prietenilor tăi  |  Adaugă la favorite