Tei Legănat

Tei Legănat

Erau odată, cică, un moşneag şi o babă. Copii nu avusese, şi-aşa ar fi voit să aibă, de se dădeau în vânt după ei. Baba mai ales, veşnic se ruga lui Dumnezeu să se milostivească cu ea şi să-i dăruiască un copil. Dumnezeu ştie, însă, când trebuie să dea omului ce cere şi când nu. Baba copii n-a mai făcut şi de dor de a avea şi ea, îşi făcu un leagăn şi în el puse, în loc de băiat, un lemn de tei ce-l înfăşase şi-l îmbrobodise ca pe copii. Se vede că ajunsese baba în mintea copiilor. Legăna baba în una, când avea vreme, albia copilului şi-i cânta. De la o vreme numai ce aude plâns de copil în leagăn. Baba s-a speriat, dar când s-a uitat şi a văzut în locul lemnului un băiat mândru şi frumos cum altul nu mai era în lună şi în soare, nebuni de bucurie. Plângea biata babă, râdea, alerga pe afară şi nu mai ştia cum să mulţumească lui Dumnezeu că i-a ascultat ruga.

Cum vine moşneagul de la lucru, baba, ca o zăludă îi iese înainte şi-i arată băiatul. Când îl văzu moşneagul aşa mândru şi frumos, cu râvnă şi mare duh plecat ridică ochii în sus, mulţumind lui Dumnezeu că le-a dat sprijin bătrâneţilor. Moşnegii botezară pe băiat şi-i puse numele Tei-Legănat. Cumetria fu chefoasă şi plină de bunătăţi, căci moşnegii se ţineau bine, batâr că erau singurei. Tei-Legănat creştea văzând cu ochii. Cât creşte un băiat de azi într-un an, el creştea numai într-o zi. Peste vreo doi ani el era cogeamite milian, ca toţi flâcăii, cu care se lua la trântă şi pe care-i dovedea pe-un cap.

Într-o zi vede Tei-Legănat într-un cui în cămară puşca moşneagului, din tinereţe. Nici una, nici două, o ia, se îmbracă şi se duce cu ea în pădure la vânat. Degeaba cerca baba să-l oprească, Tei-Legănat îşi căuta de drum.

Ajungând în pădure, merge trei zile şi trei nopţi. Cum mergea prin codru, dă peste un om care nu făcea alta decât copacii ce erau drepţi îi strâmba, iar pe cei strâmbi îi îndrepta. Cum îl vede Tei-Legănat, îl întreabă: ce strică copacii? Strâmbă-Lemne, căci el era, îi răspunde că nu-i treaba lui să ştie, dar, dacă vrea, să se prindă amândoi fraţi de cruce, că i-o fi de folos vreodată.Tei-Legănat se prinde frate de cruce cu Strâmbă-Lemne, şi amândoi se iau prin pădure. Merg cât merg, şi ajung în nişte munţi pietroşi. Într-un ţanc de munte şedea un om şi veşnic sfărâma piatră.Tei-Legănat se prinde frate de cruce şi cu Sfarmă-Piatră şi tustrei îşi căutară de drum. Ajunseră într-o pădure.

Aici îşi făcură o colibă şi câte unul cu ziua rămânea la făcut bucate, iar ceilalţi doi se duceau la vânat. În ziua întâi rămâne Strâmbă-Lemne. Face el nişte bucate ca acelea şi stătea înaintea focului aşteptându-şi fraţii. Cum stătea Strâmbă-Lemne pe gânduri, numai ce vine o onanie de om mititel ca de-o-palmă cu o barbă cât un cot. Statu-palmă-barbă-cot, căci el era, se repede la foc şi din câteva înghiţituri soarbe mâncarea lui Strâmbă-Lemne din oală. Strâmbă-Lemne îl prinde de barbă, crapă un lemn şi-i pune barba acolo.

Când vin de la vânat Tei-Legănat şi Sfarmă-Piatră, găsesc pe Statu-palmă-barbă-cot cu barba în lemnul cel crăpat şi pe Strâmbă-Lemne suduind şi făcând alte bucate.

Tei-Legănat se duce la Statu-palmă-barbă-cot şi-i dă drumul. El se făcu nevăzut. Strâmbă-Lemne sfârşi bucatele şi după ce mâncară, se odihniră bine.

A doua zi rămase să facă bucate Sfarmă-Piatră. Dar şi Sfarmă-Piatră păţi aceeaşi istorie cu Statu-palmă-barbă-cot, ca şi Strâmbă-Lemne. Când se întoarse Tei-Legănat de la vânat şi văzu pe Statu-palmă-barbă-cot cu un stan de piatră pe barbă, îl umflă râsul şi, ducându-se la el, rostogoli stânca şi dete drumul lui Statu-palmă- barbă-cot, de se făcu iar nevăzut.

A treia zi rămase la făcut mâncare Tei-Legănat. El pregăti două rânduri de bucate şi când se întoarseră fraţii lui de la vânat, nu mai văzură pe Statu-palmă-barbă-cot, căruia Tei-Legănat îi duse mâncare, şi bucatele erau cum sunt mai bune, nici reci, nici fierbinţi.

După ce mâncară bine se luară tustrei şi se duseră prin munţi şi ajunseră pe moşia unui împărat. Paznicii împăratului, găsind pe Strâmbă-Lemne stricând pădurea, îi prinseră pe tustrei şi-i duseră la împărat. Împăratul, după ce-i probozi urât, încât era să-i şi bată, le hotărî, văzând pe Tei-Legănat aşa de îndrăzneţ şi frumos, că scapă de el, dacă le va scoate de la zmei pe cele trei fete ale lui.

Împăratul le mai spuse că, dacă ei scot fetele de la zmei, le dă fiecăruia câte una de soţie şi împărăţia. Tei-Legănat se prinse să scoată fetele de la zmei. După ce luă de la împărat bani de cheltuială şi haine de primeneală, porni înainte cu Dumnezeu.

Merseră vreme multă, ţări, mări şi munţi şi ajunseră la o fântână, pe unde te puteai duce în «lumea neagră«, căci zmeii ce furaseră fetele împăratului acolo vieţuiau.

Ca să mergi de pe «lumea albă» în «lumea neagră» trebuia să-ţi dai drumul prin fântâna zmeilor. Se vârî întâi Strâmbă-Lemne. El lăsă cuvânt ca atunci când va scutura funia, să-l scoată înapoi. Nu se dase drumul funiei cu care se coborau în fântână nici pe jumătate, şi numai ce vede Tei-Legănat că se scutură funia.

— Ce-ai păţit, măi Strâmbă-Lemne, de-ai scuturat funia aşa degrabă?

— Da ce să păţesc? Ia nu poţi să trăieşti în putoarea ceea mare care vine din fundul fântânii.

Lasă că mă vâr eu, zise Sfarmă-Piatră. Dar şi el păţi ca şi Strâmbă- Lemne. Atunci se vârî şi Tei-Legănat. El lăsă cuvânt că, dacă va scutura funia, mai tare să-i dea drumul.

Merse, merse Tei-Legănat trei zile până ce ajunse în fundul fântânii. Acolo, ce să vadă? Şerpi, balauri, broaşte cât casele. Tei-Legănat se dă cu paloşul printre jivine, şi le omorî pe toate.


Scăpând de acele urâte locuri, porni spre curţile zmeului celui mai mare. Vai, mândru mai era! Alt soare, mai frumos ca al nostru, strălucea. Altă lună, mai strălucitoare cum avem noi, era acolo, şi nişte grădini, mai frumoase ca raiul. Cum ajunse Tei-Legănat la curţile zmeului, se duse la fata împăratului. Ea, cum îl văzu, zise:

— Vai, ce voinic mândru şi frumos eşti, şi cum are să te omoare câinele de zmeu când te-a vedea!

— Dar unde-i dus el amu?

— E dus la vânat.

— Şi de pe ce-l cunoşti când vine?

— Azvârle buzduganul de trei mile de loc, şi atunci bucatele trebuie să fie nici reci, nici fierbinţi.

Cum stăteau ei de vorbă, numai ce aud buzduganul în poartă, în uşă, în casă. Tei-Legănat îl repede înapoi de cinci mile de loc, şi când a trecut pe lângă urechea zmeului, i-a retezat vârful urechii. Zmeul a început a da pinteni calului şi a fugi spre casă, dar calul nu voia să meargă. Când ajunse la podul de aramă, calul a început a sforăi şi a ciuciuli urechile. Zmeul i-a zis:

— Hi! calule, mânca-ţi-ar corbii carnea şi ciolanele roade-ţi-le-ar câinii, că doar nu-i câinele de Tei-Legănat sub pod ca să te sperii de el.

Atunci numai ce iese Tei-Legănat de sub pod şi-i spune:

— Cum vrei să ne luptăm? Cu paloşele să ne tăiem, ori în trântă să ne trântim? Zmeul i-a zis: În trântă să ne trântim, trup la trup, că-i mai drept. Atunci, unde s-a luat Tei-Legănat cu zmeul la trântă! Întâi l-a trântit zmeul pe Tei-Legănat până la brâu. Unde nu se mâinie Tei- Legănat, şi când l-a izbit o dată pe zmeu, l-a vârât în pământ până la gât. Atunci Tei-Legănat scoate paloşul şi-i taie gâtul. Încălecă apoi pe calul zmeului şi se duse la curţile lui.

Fata împăratului, când l-a văzut, nu mai putea de bucurie.

— Ce făcea zmeul cu curţile lui, când se ducea undeva?

— Pocnea din biciul ist din cui de trei ori şi le făcea două mere. Tei-Legănat ia biciul, pocneşte de trei ori, face curţile două mere şi le dă fetei împăratului.

După ce a scăpat fata cea mare, se duce la curţile zmeului celui de mijloc şi-l brânceşte şi pe el ca şi pe cel dintâi. Îi mai rămăsese să scape pe fata cea mică, care-o ţinea zmeul cel mic.

Scăpase el uşor pe fetele cele mari, de la cei doi zmei. Pe cea mai mică însă era mult mai greu, căci avea mult de muncă, şi chiar zmeul ist mic era mult mai voinic ca ceilalţi. După ce trece prin nişte păduri urâte, pline cu şerpi, broaşte şi tot felul de dihănii, ajunge la curţile zmeului.

Cum îl vede fata împăratului, îi zice:

— Vai, ce voinic mândru şi frumos eşti, şi cum are să te prăpădească câinele de zmeu când te-a vedea?

— Dar unde-i dus?

— La vânat.

— Şi pe ce semne ştii când vine?

— Azvârle buzduganul de şapte mile de loc şi atunci bucatele trebuie să fie nici reci, nici fierbinţi.

Şi cum vorbeau ei, numai ce aud buzduganul în poartă, în uşă şi în casă. Tei-Legănat îl repede de nouă mile de loc, şi când a trecut pe lângă urechea zmeului i-a retezat-o din loc. Când era pe la podul de aur, calul zmeului a început a forăi şi a se da înapoi.

Zmeu-i zice:

— Hai, mânca-ţi-ar corbii carnea şi câinii ciolanele. Ce, crezi că sub pod e câinele de Tei-Legănat?

Atunci numai ce iese Tei-Legănat şi-l întreabă:

— Cum vrei să ne luptăm: din trântă să ne trântim, ori din paloşe să ne tăiem?

— Ba din trântă să ne trântim, că-i mai dreaptă. Atunci se încep a se lupta: de dimineaţă şi până-n seară se trântiră, şi nu se da nici unul.

Amu le era sete şi foame; zmeul vede o cioară şi-i zice:

— Dă-mi oleacă de apă, că ţi-oi da hoitul lui Tei-Legănat să-l mănânci.

Tei-Legănat zice către cioară:

— Dă-mi apă să beau, că ţi-oi da hoitul de la trei zmei să-l mănânci tu cu toate neamurile tale.

Atunci cioara se repede la un iaz, ia cu clonţul apă şi picură în gura lui Tei-Legănat câteva picuşuri. Tei-Legănat prinse la putere, şi când l-a izbit o dată pe zmeu, l-a vârât în pământ până la gât. Apoi cu paloşul i-a tăiat capul şi l-a omorât.

Casele zmeului le-a făcut două mere şi le-a dat fetei celei mai mici, care era cea mai frumoasă dintre fetele împăratului şi pe care Tei- Legănat îşi puse ochii. Tei-Legănat luă fetele împăratului, merse cu ele la fântână, pe unde trebuia să iasă din «lumea neagră« în «lumea albă». Tei-Legănat prinde funia şi o scutură. Scuturătura vine înapoi. La gura fântânii aşteptau deci cei doi fraţi de cruce ai lui Tei- Legănat. El pune în patul cel ce era agăţat de funie pe cele trei fete şi scutură funia. Patul începe a se urca, şi Tei-Legănat rămase singur.

Când văzură Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră fetele, nu mai putură de bucurie. Ei dădură drumul patului ca să-l scoată afară şi pe Tei- Legănat. Sfarmă-Piatră şi Strâmbă-Lemne se sfătuiseră ca să-l urce până la jumătatea fântânii pe Tei-Legănat şi să-i dea drumul, ca să scape de el. Tei-Legănat însă se temea de aşa ceva, şi ca să-i încerce, pune în pat un bolovan şi scutură funia. Patul începe a se urca şi după o bucată de vreme numai ce aude o pocnitură. Cei doi duşmani ai lui Tei-Legănat dăduseră drumul patului cu bolovanul.

Tei-Legănat, văzând şiretlicul tovarăşilor lui, porni iar «în lumea neagră». Merge cât merge şi ajunge la curţile lui Statu-palmă-barbă- cot. Când l-a văzut moşneagul, nu mai putu de bucurie.

Ospăţuri ca acele îi făcu, şi-l întrebă ce vânturi îl aduc pe acolo? Tei-Legănat povesti lui Statu-palmă-barbă-cot pătăraniile lui cu zmeii şi cu cei doi tovarăşi ai lui, şi-l rugă să-l înveţe ce să facă pentru a ieşi pe «lumea albă».

— Nimeni n-ar putea să te scoată de aici, fătul meu, decât numai pajura din pădurea zmeului cel mare. Pajura aceea pe fiecare an scoate doisprezece pui, şi nici de unul n-are parte, căci când se duce după mâncare, vine un balaur şi-i mănâncă. Dacă-i putea să omori balaurul, ea te va scoate de la necaz.

Statu-palmă-barbă-cot mai dăscăli pe Tei-Legănat cum să se poarte cu pajura şi pe urmă se despărţiră.

— Pentru că n-ai fost rău, ca tovarăşii tăi, ai scăpat bine de la mine. Dar dacă ai fi fost şi tu ca ei, apoi cu zile nu scăpai de la mine. Tei-Legănat merse în pădurea zmeului cel mare şi ajunse la cuibul pajurii. Tocmai atunci ieşea dintr-un iezer şi balaurul ca să mănânce puii pajurii. Tei-Legănat scoate paloşul şi dintr-o tăietură retează capul dihaniei de balaur şi scapă puii de moarte.

Când l-au văzut puii, nu mai puteau de bucurie.

— Când te-a vedea mama, are să te înghită de bucurie.

Atunci ei l-au făcut un fulg şi l-au pus sub aripa celui mai mic. Când a venit pajura şi i-a văzut, era să moară de bucurie.

— Cine v-a scăpat, dragii mamei?— Un flăcău voinic şi frumos, îi răspunseră ei.

— Încotro s-a dus?

— La răsărit, răspunseră ei.

Pajura, ca o vântoasă, se repezi spre răsărit, ca să găsească pe cel ce i-a scăpat puii, dar nu l-a găsit.

— Încotro a apucat, dragii mamei?

— Înspre apus.

Repede iarăşi apucă spre apus, dar nici urmă de flăcău n-a găsit. După ce mai fugi spre amiază şi spre miazănoapte, puii ziseră:

— Noi, mamă, ţi-om spune unde-i voinicul care ne-a scăpat, dacă ne făgăduieşti că nu-l vei mânca.

— Nu-l mănânc, dragii mamei.

Atunci puiul cel mic scoase de sub aripă o peniţă mică şi-o aruncă jos.

Din ea ieşi un flăcău mândru, de nu mai era altul ca el. Pajura îl înghiţi de bucurie, şi când îl vărsă, Tei-Legănat era de-o mie de ori mai frumos ca înainte.

— Ce pofteşti de la mine, voinice, pentru binele ce mi-ai făcut?

— Să mă scoţi în «lumea albă», răspunse Tei-Legănat.

— Pregăteşte să ai douăsprezece vase de vin şi doisprezece boi fripţi, şi mâine mergem.

Tei-Legănat se duse pe moşia zmeului cel mare, luă şi fripse doisprezece boi, cumpără douăsprezece buţi de vin şi în zori de ziuă se puse pe aripile pajurii cu boii fripţi şi cu vinul.

Merseră, merseră cale lungă, peste ape şi munţi, văi şi dealuri. De câte ori îi era foame pajurii, Tei-Legănat îi da câte un vas de vin şi câte un bou fript. Atâta drum merseră, încât, când era aproape să-l scoată din fântână, nu mai rămăsese lui Tei-Legănat decât un pahar de vin. Carne nu mai avea defel.

— Dă-mi să mănânc şi să beau, zise pajura, că nu mai pot de foame.

— N-avem decât un pahar de vin, răspunse el. Dă-mi carne să mănânc de unde ştii, că nu mai pot, şi ne prăpădim amândoi. Atunci Tei-Legănat taie din talpa piciorului o bucată de carne şi-o dă pajurii.

De-atunci are omul în talpa piciorului lipsa de carne între călcâi şi degetul mare.

— Bună-i carnea de om, zise pajura. De ştiam mai demult că e aşa de bună, te mâncam până acum. Mai merseră cât mai merseră şi după câtăva vreme Tei-Legănat se văzu iarăşi pe «lumea albă».

Merse el cât merse şi ajunse la curtea împăratului cel cu fetele. Fetele cele mari se măritase, una după Sfarmă-Piatră şi una după Strâmbă-Lemne. Cea mică, din pricină că n-a ascultat pe tată-său să se mărite după un fecior de împărat, o dăduse slugă la curţile lui Strâmbă-Lemne.

Când a auzit împăratul păţaniile lui Tei-Legănat şi drăciile lui Strâmbă-Lemne şi ale lui Sfarmă-Piatră, se încruci. Însură pe Tei- Legănat cu fata lui cea mică, îi dărui toată împărăţia lui şi a trântit o nuntă cum n-a fost alta pe lume, la care a poftit şi pe moşneagul şi pe baba ce-au crescut pe Tei-Legănat. La nunta lui Tei-Legănat aş fi jucat şi eu dacă eram pe atunci, că el nu se ferea de ţărani ca boierii de azi.

Şi-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus şi eu o minciună.
Basm popular

Basme Româneşti


Evaluați acestă postare:
Generează un alt cod=