Basme Romania: Basm Palatul de clestar: Cam pe la inceputul vremilor,...

Basm

Palatul de clestar:

Cam pe la inceputul vremilor, pana unde prastia mintii nu azvarle, se povesteste, asa, ca din scorneala, ca omul era croit din alte foarfeci si cioplit din alta barda.

Tot cu maini si cu picioare era si pe-atunci, tot cu ochi si cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii si cu calcaiele la spate, dar de invartea copacul smuls din radacina si mi-ti izbea la mir leii pustiilor, dihaniile cadeau tumba, cu labele in sus, marghiolindu-se a moarte.

Apele curgeau la vale si muntii se ridicau in sus. Nu se pomeneau flori pe cer si stele pe pamant — ca pe la pardalnicii nostri de stihari —, dar multe nu erau asa dupa cum sunt.

Împaratii de mureau in lupta de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai daca barba le matura tarana la noua coti in urma, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz si mai cu minte, si-i daruiau naframa, inelul, palosul, stema si gonaciul, ca sa poata imparati si razboi in locul lor.

Apararea si dreptatea atarnau de taisul palosului. Cu mintea cantareau si hotarau, iar cu palosul imparteau. Si spun unii ca pe atunci mergea mai bine cu minte dreapta si fara de legi, decat, ca in zilele noastre, cu legi drepte si cu minte stramba.

Pe-asa vremuri se zice ca ar fi vacuit imparatul cu stema rupta din soare, in cel mai frumos palat de clestar si peste cel mai intelept si mai viteaz norod.

Nu era crai pe care imparatul cu stema rupta din soare sa nu-l fi domolit, ca nici o oaste dusmana nu putea sa-i stea impotriva. La vreme de adanci batraneti sta inzauat in fruntea ostasilor, calare pe un bidiviu ce arunca pe nari trambe de fum si limbi de foc. Si toti ai sai prindeau la inima si biruiau, caci asa li se pareau lor cum era el de batran si inzilizit, tocmai ca o lance ruginita, care de-a pururea rapusese pe oricine izbise.

Dar cat era de mare si de vestit, ca se dusese vestea pana unde pamantul e drob si piftie, de-a surda ii fura toate.

Într-o sfanta de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se paru ca stema din cununa imparateasca se umfla si creste, creste, ba cat oul de gasca, ba cat un bosar, si-i indoi grumajii, si-l pleca la pamant. Înfricosat, imparatul se lupta ce se lupta cu namila de diamant, iar la urma urmei cazu cu fata in jos, podidindu-l un plans de foc.

Nu trecu cat ai scapara din amnar, si se apropiara de imparat, cu mangaieri si dezmierdari, odrasla lui, de trei fete, ca trei zane, surori si nepoate, care mai de care mai chipese si mai dragalase. Apoi venira mai-marii tronului si slugile ohavnice. Toti cu toti iesira ca dintr-o lacra, sa cada cu matanii, doara or curma focul imparatului.

Cel mai de frunte dintre sfatuitori aduse vorba cam asa:
— Luminate imparate, care palos ca al mariei-tale n-a mai fost atatea veacuri intunecat si frant la razboaie? Care imparatie a ramas, atata amar de vreme, nestirbita si cinstita pe fata pamantului? Care rasura e mai invoalta si mai rumena ca domnita, fata cea intai nascuta a mariei-tale? Care mura sa fie mai n

“Basme Romania”

Trimite prietenilor tăi  |  Adaugă la favorite