Părăsit pe munţii din suflet. Priveşte, ce mică acolo,...

Părăsit pe munţii din suflet. Priveşte, ce mică acolo,

priveşte: localitatea din urmă a vorbei, şi mai sus,

Însă ce mică şi ea, încă un ultim

sătuc de simţiri. O recunoşti tu?

Părăsit pe munţii din suflet. Straiul

de piatră sub mâni. Aici înfloreşte

bine ceva; din muta prăpastie

iese-nvoaltă o iarbă neştiutoare cântând.

Dar cărturarul? Ah, ce începu să cunoască,

şi tace acum, părăsit pe munţii din suflet.

Acolo umblă desigur, în sfântă ştiinţă de sine,

multe-mprejur, multe dihănii de munte în pace

se perindă şi stau. Şi pasărea mare şi tăinuită

Încercuie piscul renunţării curate. – însă,

tăinuită, aici pe munţii din suflet...